Notă

miercuri, 11 noiembrie 2009

Un alt "bun rămas"

Alex. Leo Şerban părăseşte Dilema veche, jurnalismul, critica de film şi România. "Mi-a pierit cheful de a dansa". Şi a plecat în Argentina.
Ca să întregească pe deplin farmecul acestui sfârşit şi început de poveste, Alina Mungiu Pippidi îi scrie: "Şi eu mă gândesc adesea la Patagonia. Sunt vecină cu doi condori din Anzi, pe care îi văd zilnic. Mă privesc impasibili de pe stânca lor din Grădina Zoologică. Nu le place aici. Tânjesc după Thalcave şi Tauka. Gândurile noastre te urmăresc cu mare afecţiune."
Citind mesajul ei, gândul mi-a zburat la cuvintele mereu pline de tâlc ale Antoanetei. Am zâmbit, mai apoi, gândindu-mă (din nou) la toţi acei oameni buni pe care îi poţi întâlni în America de Sud.

Read more...

Distanţe, vin roşu, alegeri şi muzică bună

duminică, 8 noiembrie 2009

Fosta îmi spune că sunt iresponsabil.

Seară liniştită și ploioasă de sfârşit de toamnă. Am deschis sticla de vin roşu, laptopul şi telefonul. Ascult muzica primită zilele acestea de la prieteni. Şi cu telefonul lipit de ureche, continuăm şirul gândurilor împreună. Pe aceeaşi ploaie, dacă aş fi fost acasă, probabil am fi fugit la Iaşi. Sau în Deltă. Sau în Vamă. Sau am fi fugărit trenurile cu taxiul, şi pentru câteva zile am uita de lume şi lumea ar uita de noi, încetând să se întrebe de ce nu am apărut dimineaţă la serviciu şi seara în cafenea. Dar cum geografia ne consemnează la distanţă, suntem ghemotoc de răbdare şi insuficienţă, întinzându-ne braţele unul către altul atunci când recunoaştem vocea celuilalt şi începe să audă fiecare muzica bucuriei şi rimtul libertăţii, promisiuni ce îşi aşteaptă împlinirea.
Gustul dulceag şi aspru de vin roşu şi piese care vorbesc despre farmecul fanteziei şi bucuria rătăcirii îmi amintesc de momentele, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate, împreună cu toţi vechii prieteni. Un dans pe un colţ de munte în jurul focului, petrecerile din care nimeni nu îşi mai aminteşte nimic în afară de faptul că am râs cu hohote și de dimineața care ne-a găsit cu o cană de cafea în mână, cu fundul pe scările blocului. O piesă de teatru care s-a sfârşit cu o călătorie la Iaşi în miezul nopţii, unde ne-am găsit prietenii în temniţele din beciul vechiului nostru bar. O seară în care Mariana cânta la chitară, Ana şi Răzvan la pian, câţiva dintre noi trăncăneam la microfon şi o frumoasă ne acompania la vioară în aplauzele audienţei în cafeneaua în care intrasem să bem şi noi o cafea.
Câţi fusesem în urmă cu doar unul-doi ani, câţi am rămas în cele din urmă... Câţi dintre noi şi-au dat seama că, în tot acest timp, am fost frumoşi nu pentru că am fost nesăbuiţi, ci pentru că eram liberi? Că trebuie doar să îi ieşi în întâmpinare şansei ca ea să se materializeze? Că atragem doar în măsura în care suntem liberi şi că avem eroi doar pentru că ei fac lucrurile pe care nouă ne este teamă să le facem? Că lucrurile care contează se află dincolo de dictatura convenţiilor sociale. Jobul, banii, iubitul/iubita, gura lumii şi frica ta elementară de a trece de ele te împiedică să zâmbeşti, să te bucuri, să fii tu însuţi. A miza pe oricare dintre ele, într-un moment sau altul, este cea mai eficientă cale de a eşua, de a te înstrăina de tine însuţi, de a nu fi nimic mai mult decât un om printre oameni. Câţi dintre cei care am fost nu pun acest eşec pe seama celorlalţi, privind cu admiraţie înapoi şi resemnare înainte, nu înainte de a-şi spune că trebuie să fie responsabili. Fosta mea iubită, nu mai departe de aceste exemple, îmi spune că mă cunoaşte bine şi că nu sunt capabil să îmi asum responsabilitatea. Duduie, îmi venea să îi spun, nu mă cunoşti atât de bine şi nu ai idee cât de iresponsabil pot să fiu.
Priviţi la capătul celălalt! Vorba lui Exarhu, câţi din oamenii ăştia împliniţi, care pozează pe prima pagină a ziarelor şi revistelor, îi vedeţi zâmbind? Câţi din cei care am fost om mai avea ca modele oameni fericiţi?
Cursa de şoricel pierdut în labirintul social îmi smulge întotdeauna un zâmbet amar. Îndulcit, de această dată, de vinul roşu, farmecul fanteziei şi bucuria regăsirii în amintirile noastre împreună.
În fond, distanţele care ne despart nu ţin de geografie, ci de alegeri. Chiar şi aşa, în pofida lor, mi-ar fi plăcut să petrecem o seară, poate această seară, împreună.



"Libertatea este singura formă acceptabilă a fraternității."

Read more...

Rătăcire

vineri, 23 octombrie 2009

Scriu rar pentru că îmi este greu, pentru moment sau în această etapă, să mă regăsesc. Din câte se pare, rătăcesc. Aşa va fi, oare, şi de aici înainte? Este aceasta rătăcirea pe care o căutam?

Soluţii, desigur, nu există. Există uneori câte un moment de linişte solomonică. Însă, de cele mai multe ori, eşti obligat să te descurci fără.

Read more...

The inner home

miercuri, 21 octombrie 2009

"I am learning as I go. The rules are different here. This is squarely their place. They built it and they are its only ever habitants. And a kid in the middle of all this shit saying Don't mess with Buffalo realy means it, because Buffalo it's inside of him, keeping him from screaming in the middle of a desert. I back off in respect."


Louis Szekely
(Esquire magazine, the november issue, UK edition)

Read more...

Enervări

joi, 15 octombrie 2009

Dintre toți, mă enervează cel mai mult oamenii care știu. Ştiu, și atât. Nu le lipsește nimic. Fără întrebări, fără căutări, fără urme de îndoieli sau anticipație. Pe cale de consecință, ei nu descoperă, ci află. Polemica, dezbaterea e inutila; se încheie în punct mort: rămâne cum am stabilit. E de ajuns ca să vorbesc o singură dată cu un astfel de ins pentru a-mi strica buna dispoziţie pentru câteva zile.
Mă enervează, de asemenea, scepticii. Posacii. Oamenii care nu acordă nici o concesie şansei, care declară din capul locului că lucrurile sunt aşa cum sunt şi, orice ar fi, aşa vor rămâne pe mai departe. Scrutarea lucidă a posibilităţilor, evaluarea onestă a potenţialului şi, în sfârşit, "învăţul dezvăţului" sunt arme cu vârfuri boante căzute în mâinile unor fantezişti posedaţi. Scepticismul e pentru mine o formă pervertita a fricii sau a neputinţei. Pentru că, din moment ce putem argumenta aproape convingător aproape orice, cam asta rămâne la final.
Mai este şi isteţimea. Harnică, impudică, indecentă. Nivelatoare, aducătoare la cel mai mic numitor comun. Cum naiba reuşesc oamenii ăştia să trăiască într-o realitate fără nuanţe, fără identităţi, fără lucruri specifice, fără autenticităţi şi, pe deasupra, să îi ofere şi soluţiile necesare?
Tuturor acestor oameni, oricare ar fi ei, mulţi sau puţini, le cer o singură concesie: să mă slăbească!

Read more...

Astăzi

joi, 8 octombrie 2009

Primul lucru pe care l-am spus astăzi, în faţa comisiei, a fost: "Astăzi dimineaţă, în ţara mea s-a câştigat un premiu Nobel". Apoi am susținut și trecut și ultimul examen.

Cred că astăzi am fost singurul român bucuros.

Read more...

Away

marți, 29 septembrie 2009

Trei examene în 8 zile. Unul de limbă şi cultură (mâine), două de specialitate. Vorbim după.

Read more...

Blog auditat de Google Analytics

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP