După căderea zidului Berlinului, germanii din Est scriau pe casele ce urmau să fie demolate: "Wir bleiben innen".
Au fost, de-a lungul timpului, nenumărate lucruri despre care nu am scris nici un cuvânt.
Unele rămân ascunse în intimul cel mai fragil al fiecăruia dintre noi, iar a vorbi despre ele este, înainte de toate, o impietate.
Sunt alte lucruri despre care nu am vrut să scriu. Despre un el şi o ea ascunşi într-o îmbrăţişare sub unul din podurile Veneziei şi care au reuşit pentru câteva momente să arunce în ridicol oraşul cu mulţimile ei gălăgioase, agitate şi triste, la acel carnaval de februarie. Sau despre acel măslin din Florenţa care avea agăţat la capătul fiecărei crengi, câte o poezie. Şi, undeva jos, o întrebare: tu, care te bucuri de toate frumuseţile acestui oraş, ce îi dai înapoi? Lângă mine, bunii mei prieteni au răspuns: tăcerea. Această tăcere. Un alt lucru despre care nu am vrut să scriu niciodată au fost tocmai ei, prietenii mei. Şi, de altfel, nici ei nu au vrut să o facă. Aşa cum s-a întâmplat deja(!) de multe ori, frânturi din povestea prieteniei noastre asigură succesul unui moment, a unei seri sau a mult mai multora, martorilor de circumstanţă ce aleg să spună această poveste mai departe.
Şi sunt, în sfârşit, nenumărate lucruri despre care, oricât de mult aş vrea, nu pot scrie nici un cuvânt. Momente care, într-un fel sau altul, m-au copleşit... În camera de gardă, în vara anului trecut, o fetiţă de 10 ani care a scăpat nevătămată dintr-un accident în care mama şi cele două surori ale ei au murit pe loc. În timp ce îi curăţam trupul de sânge, căutând răni care nu erau acolo (sau dacă erau, toate echipele medicale din lume nu le-ar fi putut vindeca) am întrebat-o toate banalităţile din lume, până a început să uite şi s-a oprit din plâns. Două ore mai târziu, citea dintr-o carte cu Harry Potter în timp ce noi încercam să scoatem un glonte din coapsa unui bărbat, la câtiva paşi de ea.
În acelaşi timp, printre lucrurile despre care nu am putut să scriu, sunt şi cele care m-au supus prin farmecul lor incredibil şi frumuseţea aproape ireală. Fiecare astfel de moment, aproape, l-am trăit alături de bunii mei prieteni. Ei, care aruncă firescul din banalitatea lui obişnuită în punctele înalte în care concretul şi regulile lui se dizolvă şi capătă mereu o altă formă.
În aceste zile, nu reuşesc să scriu nimic. Nici măcar despre ultima noastră întânire, de acum mai bine de o săptămână. Voi scrie într-o zi despre senzaţia plină de libertate pe care mi-o dă o plajă de la capătul mării, într-o ţară în sunt pentru prima dată şi nu cunosc nici un cuvânt în limba care se vorbeşte, toate astea alături de cei doi prieteni cu care voi colinda prin lume. Tot aşa cum voi scrie, poate, într-o zi despre doi oameni care trăiesc cu braţele deschise, semn al celei mai îngăduitoare generozităţi, care îmbogăţesc colţul de lume în care se află cu ideile, speranţele şi visele lor. Voi scrie, într-o zi despre senzaţia straniu de frumoasă când imaginea locurilor se îmbină în aşa fel încât, uitându-te în jur, nu mai poţi spune cu precizie în ce loc al istoriei şi în ce an al facerii lumii eşti. Şi acest lucru te vindecă cel mai bine de păcatul gândirii în punct fix de care suferim, câteodată, fiecare dintre noi.
Acum, însă, nu pot scrie despre nici unul din toate aceste lucruri. A trecut mai bine de o săptămână în care am zăcut, am lenevit şi am tăcut. Aşa cum au făcut şi prietenii mei, de altfel.
Ne cerem, într-un fel, iertare lumii în care trăim. Însă pentru o vreme, Wir bleiben innen: rămânem înăuntru.

Read more...