Fosta îmi spune că sunt iresponsabil.
Seară liniştită și ploioasă de sfârşit de toamnă. Am deschis sticla de vin roşu, laptopul şi telefonul. Ascult muzica primită zilele acestea de la prieteni. Şi cu telefonul lipit de ureche, continuăm şirul gândurilor împreună. Pe aceeaşi ploaie, dacă aş fi fost acasă, probabil am fi fugit la Iaşi. Sau în Deltă. Sau în Vamă. Sau am fi fugărit trenurile cu taxiul, şi pentru câteva zile am uita de lume şi lumea ar uita de noi, încetând să se întrebe de ce nu am apărut dimineaţă la serviciu şi seara în cafenea. Dar cum geografia ne consemnează la distanţă, suntem ghemotoc de răbdare şi insuficienţă, întinzându-ne braţele unul către altul atunci când recunoaştem vocea celuilalt şi începe să audă fiecare muzica bucuriei şi rimtul libertăţii, promisiuni ce îşi aşteaptă împlinirea.
Gustul dulceag şi aspru de vin roşu şi piese care vorbesc despre farmecul fanteziei şi bucuria rătăcirii îmi amintesc de momentele, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate, împreună cu toţi vechii prieteni. Un dans pe un colţ de munte în jurul focului, petrecerile din care nimeni nu îşi mai aminteşte nimic în afară de faptul că am râs cu hohote și de dimineața care ne-a găsit cu o cană de cafea în mână, cu fundul pe scările blocului. O piesă de teatru care s-a sfârşit cu o călătorie la Iaşi în miezul nopţii, unde ne-am găsit prietenii în temniţele din beciul vechiului nostru bar. O seară în care Mariana cânta la chitară, Ana şi Răzvan la pian, câţiva dintre noi trăncăneam la microfon şi o frumoasă ne acompania la vioară în aplauzele audienţei în cafeneaua în care intrasem să bem şi noi o cafea.
Câţi fusesem în urmă cu doar unul-doi ani, câţi am rămas în cele din urmă... Câţi dintre noi şi-au dat seama că, în tot acest timp, am fost frumoşi nu pentru că am fost nesăbuiţi, ci pentru că eram liberi? Că trebuie doar să îi ieşi în întâmpinare şansei ca ea să se materializeze? Că atragem doar în măsura în care suntem liberi şi că avem eroi doar pentru că ei fac lucrurile pe care nouă ne este teamă să le facem? Că lucrurile care contează se află dincolo de dictatura convenţiilor sociale. Jobul, banii, iubitul/iubita, gura lumii şi frica ta elementară de a trece de ele te împiedică să zâmbeşti, să te bucuri, să fii tu însuţi. A miza pe oricare dintre ele, într-un moment sau altul, este cea mai eficientă cale de a eşua, de a te înstrăina de tine însuţi, de a nu fi nimic mai mult decât un om printre oameni. Câţi dintre cei care am fost nu pun acest eşec pe seama celorlalţi, privind cu admiraţie înapoi şi resemnare înainte, nu înainte de a-şi spune că trebuie să fie responsabili. Fosta mea iubită, nu mai departe de aceste exemple, îmi spune că mă cunoaşte bine şi că nu sunt capabil să îmi asum responsabilitatea. Duduie, îmi venea să îi spun, nu mă cunoşti atât de bine şi nu ai idee cât de iresponsabil pot să fiu.
Priviţi la capătul celălalt! Vorba lui Exarhu, câţi din oamenii ăştia împliniţi, care pozează pe prima pagină a ziarelor şi revistelor, îi vedeţi zâmbind? Câţi din cei care am fost om mai avea ca modele oameni fericiţi?
Cursa de şoricel pierdut în labirintul social îmi smulge întotdeauna un zâmbet amar. Îndulcit, de această dată, de vinul roşu, farmecul fanteziei şi bucuria regăsirii în amintirile noastre împreună.
În fond, distanţele care ne despart nu ţin de geografie, ci de alegeri. Chiar şi aşa, în pofida lor, mi-ar fi plăcut să petrecem o seară, poate această seară, împreună.
"Libertatea este singura formă acceptabilă a fraternității."
Read more...
Postări
