Un sobreviviente

Există acea frică, privită ca sistem de apărare, care te pune la adăpost în interiorul turmei, grupului sau comunităţii. Totodată, există acel curaj care te descoperă în faţa riscurlor cele mai elementare, dar care îţi oferă în schimb perspectiva regăsirii de sine în cadrul unei evoluţii singulare. Bucăţi de viaţă fai da te. Diferenţa dintre frică şi curaj este distanţa care se aşează între cei care sunt fericiţi când succesul lor este confirmat social şi cei care sunt fericiţi urmărindu-şi propriile lor vise.
Frica, teama, instinctul de supravieţuire, reflexul mulţimii sunt cele care premiază, pedepsesc şi exclud, cele care definesc şi limitează normalitatea, care dau norme şi tot ele sunt cele care protejează conservarea lor. În aceste date, a părăsi bancul de peşti, a renunţa la propriul trib, la limba ta, la zeul tău este o decizie aproape eroică.
Întreg acest discurs mă duce cu gândul la episodul biblic al distrugerii Sodomei şi Gomorei. În dialogul său cu divinitatea, Avraam consacră supremaţia copleşitoare a răului asupra binelui. Zece. Zece sunt oamenii pe care Avraam trebuia să îi găsească în cetate, pentru ca aceasta să nu fie distrusă. Pentru mine, cei zece reprezintă noţiunea de elită; în acest caz, cea morală.
Elita. Cei care merg înaintea grupului pentru a-i da direcţia. Cei care părăsesc grupul pentru a-l extinde. Cei care, în diferite chipuri, îl salvează.
Libertatea se transpune cel mai bine în visele fiecăruia dintre noi. Visul de a munci având banderola UNICEF la braţ. A visa să îţi faci o casă pe ape, pe ferestrele căreia să vezi întreaga lume. Visul de a te abandona pe o insulă pustie, alături de femeia iubită. Să te pierzi, din nou, pe mări, când se apropie ultimul dintre momente; să te pierzi aşadar, într-o furtună şi prin incertidinea dispariţiei, să continui să trăieşti, pentru ceilalţi, la nesfârşit.
Este unul dintre cei zece. Un sobreviviente: un supravieţuitor. Care nu va fi niciodată de unul singur. Walk on and you'll never walk alone.

Read more...

A Paris.

Institutul cultural român este una din cele mai eficiente instituţii româneşti. În mod paradoxal, cei care se ocupă cu promovarea imaginii României în lume, au acasă o imagine dezastruoasă. Datorită faptului că este condusă de Horia Roman Patapievici. Şi datorită faptului că Patapievici a trecut printr-o incredibilă campanie mediatică de discreditare. Bunul meu prieten a făcut o lucrare de cercetare în care a vorbit printre altele, şi despre acest scandal. Singura problemă a fost, însă, la evaluare, când unul dintre membrii comisiei era, el însuşi, unul dintre "intelectualii lui Băsescu".
Cu toate acestea, Institutul cultural român rămâne una din cele mai eficiente instituţii româneşti. A dovedit-o odată cu campania Cuvinte uitate ale admiratiei. Astfel, pentru o vreme, pe mai toate autobuzele din Varşovia erau afisate mesaje cu citate ale diferitelor personalitati poloneze despre Romania. Am scris la acea vreme despre aceasta campanie, aici.
Zilele acestea s-a încheiat o alta campanie a Institutului cultural român: Café Poèmes de Paris. Dacă ai fi intrat în oricare din cele 26 de cafenele pariziene, pe lângă cafea primeai în plus o foaie albă şi un creion. Şi invitaţia de a scrie o poezie. Pentru ca, in cele din urma, cele mai bune poezii sa fie publicate într-un volum cu numele proiectului.
După cum spuneam, proiectul deja s-a încheiat. Însă va fi reluat din nou, între 26 septembrie şi 4 octombrie. Adresele şi cum puteţi ajunge la aceste cafenele, aici.
Această campanie m-a dus cu gândul la Before sunrise al lui Richard Linklater şi la cerşetorul ce compune o poezie plecând de la cuvântul rostit de cel pentru care o scrie. Cuvântul era milkshake. Iar aceasta este poezia:

Daydream delusion, limousine eyelash
Oh baby with your pretty face
Drop a tear in my wineglass
Look at those big eyes
See what you mean to me
Sweet-cakes and milkshakes
I'm a delusion angel
I'm a fantasy parade
I want you to know what I think
Don't want you to guess anymore
You have no idea where I came from
We have no idea where we're going
Lodged in life
Like branches in a river
Flowing downstream
Caught in the current
I carry you
You'll carry me
That's how it could be
Don't you know me?
Don't you know me by now?

P.S. Cu gândul la toate aceste lucruri, citesc astăzi dimineaţă o ştire conform căreia se ridică interdicţia (inutilă, de altfel) de a scrie pe pereţii casei Giuliettei Capuleti din Verona. Care acum arată aşa. Peste tot, aşadar, îndemnul de a scrie. Nu există reţete, nici repere şi nici limite.

Read more...

Ineffabilis

După căderea zidului Berlinului, germanii din Est scriau pe casele ce urmau să fie demolate: "Wir bleiben innen".

Au fost, de-a lungul timpului, nenumărate lucruri despre care nu am scris nici un cuvânt.
Unele rămân ascunse în intimul cel mai fragil al fiecăruia dintre noi, iar a vorbi despre ele este, înainte de toate, o impietate.
Sunt alte lucruri despre care nu am vrut să scriu. Despre un el şi o ea ascunşi într-o îmbrăţişare sub unul din podurile Veneziei şi care au reuşit pentru câteva momente să arunce în ridicol oraşul cu mulţimile ei gălăgioase, agitate şi triste, la acel carnaval de februarie. Sau despre acel măslin din Florenţa care avea agăţat la capătul fiecărei crengi, câte o poezie. Şi, undeva jos, o întrebare: tu, care te bucuri de toate frumuseţile acestui oraş, ce îi dai înapoi? Lângă mine, bunii mei prieteni au răspuns: tăcerea. Această tăcere. Un alt lucru despre care nu am vrut să scriu niciodată au fost tocmai ei, prietenii mei. Şi, de altfel, nici ei nu au vrut să o facă. Aşa cum s-a întâmplat deja(!) de multe ori, frânturi din povestea prieteniei noastre asigură succesul unui moment, a unei seri sau a mult mai multora, martorilor de circumstanţă ce aleg să spună această poveste mai departe.
Şi sunt, în sfârşit, nenumărate lucruri despre care, oricât de mult aş vrea, nu pot scrie nici un cuvânt. Momente care, într-un fel sau altul, m-au copleşit... În camera de gardă, în vara anului trecut, o fetiţă de 10 ani care a scăpat nevătămată dintr-un accident în care mama şi cele două surori ale ei au murit pe loc. În timp ce îi curăţam trupul de sânge, căutând răni care nu erau acolo (sau dacă erau, toate echipele medicale din lume nu le-ar fi putut vindeca) am întrebat-o toate banalităţile din lume, până a început să uite şi s-a oprit din plâns. Două ore mai târziu, citea dintr-o carte cu Harry Potter în timp ce noi încercam să scoatem un glonte din coapsa unui bărbat, la câtiva paşi de ea.
În acelaşi timp, printre lucrurile despre care nu am putut să scriu, sunt şi cele care m-au supus prin farmecul lor incredibil şi frumuseţea aproape ireală. Fiecare astfel de moment, aproape, l-am trăit alături de bunii mei prieteni. Ei, care aruncă firescul din banalitatea lui obişnuită în punctele înalte în care concretul şi regulile lui se dizolvă şi capătă mereu o altă formă.
În aceste zile, nu reuşesc să scriu nimic. Nici măcar despre ultima noastră întânire, de acum mai bine de o săptămână. Voi scrie într-o zi despre senzaţia plină de libertate pe care mi-o dă o plajă de la capătul mării, într-o ţară în sunt pentru prima dată şi nu cunosc nici un cuvânt în limba care se vorbeşte, toate astea alături de cei doi prieteni cu care voi colinda prin lume. Tot aşa cum voi scrie, poate, într-o zi despre doi oameni care trăiesc cu braţele deschise, semn al celei mai îngăduitoare generozităţi, care îmbogăţesc colţul de lume în care se află cu ideile, speranţele şi visele lor. Voi scrie, într-o zi despre senzaţia straniu de frumoasă când imaginea locurilor se îmbină în aşa fel încât, uitându-te în jur, nu mai poţi spune cu precizie în ce loc al istoriei şi în ce an al facerii lumii eşti. Şi acest lucru te vindecă cel mai bine de păcatul gândirii în punct fix de care suferim, câteodată, fiecare dintre noi.
Acum, însă, nu pot scrie despre nici unul din toate aceste lucruri. A trecut mai bine de o săptămână în care am zăcut, am lenevit şi am tăcut. Aşa cum au făcut şi prietenii mei, de altfel.
Ne cerem, într-un fel, iertare lumii în care trăim. Însă pentru o vreme, Wir bleiben innen: rămânem înăuntru.

Read more...

What have you done

As a child growing up in South America, I remember my father playing the guitar and singing this song to us kids.

¿Y tú, qué has hecho?

Read more...

L'única ilusión

Read more...

Confidenţe

Este din Uruguay. Are părul lung care coboară pe lângă pătrunzătorii ei ochi negri. Câteva cearcăne subţiri care îi brăzdează chipul sunt singurele semne ale vârstei, care dispar însă cu totul atunci când zâmbeşte sau râde, iar cuvintele par că se umplu de viaţă atunci când le rosteşte cu accentul ei spaniol. În urmă cu doi ani a lăsat totul în urmă şi a plecat cât mai departe de casă. A ajuns în Europa şi aici s-a hotărât să se stabilească în Italia. A lăsat în urmă întreaga sa viaţă, cu toţi cei care îi erau aproape. De atunci încearcă să facă pace cu propriul ei trecut, cu o poveste de iubire din care, după opt ani, a ieşit pentru a-şi regăsi libertatea, pentru a se regăsi pe ea însăşi. Are acea independenţă a unei femei la 35 de ani, căreia nu îi găseşte însă rostul în absenţa cuiva alături de care să strălucească. Astăzi mi-a spus că numele ei este Maria.
I-am spus că sunt din România. Am plecat în urmă cu de jumătate de an acasă şi nu vreau să mă mai întorc înapoi niciodată. O parte din mine, i-am spus, este şi acum acolo, printre iluzii pierdute şi iubiri rătăcite printre oamenii acelor locuri, toate lucruri pe care aş vrea să le uit. Iar cealaltă parte este cea care o duc cu mine mai departe. Planul este întotdeauna de a călători, de a merge întotdeauna mai departe. Ce urmează? Franţa, probabil. Apoi? Poate Africa. "Am fost ziarist pentru câţiva ani, iar asta mă va ajuta să scriu o carte despre toate aceste călătorii, despre toate aceste lucruri". I-am întins mâna înainte de a ne despărţi. M-a privit pentru câteva momente mirată, apoi m-a întrebat: Miguel? Da Maria, Miguel, i-am răspuns râzând.
Uneori nu mă poate părăsi senzaţia că fiecare dintre noi suntem aici pentru a plăti păcatele unui trecut care se cere a fi uitat, un ce împotriva căruia se unesc efervescent toate resursele proprii. Că suntem mercenari tocmiţi fără simbrie pentru a ne duce mai departe lupta cu noi înşine.
Uneori, din noi nu rămâne decât un trup întins pe scut. Maria se întoarce acasă în noiembrie.

Read more...

Café Europa

"Atât timp cât vom avea cafenele, ideea de Europa va rezista".

Cea mai importantă ştire din data de 1 ianuarie 2007 a fost cea legată de câteva sute de români care, în primele ore ale noului an, au trecut graniţa în Ungaria pentru a bea, pur şi simplu, o cafea. Doi ani mai târziu, sub semnătura Joanei Bonet, cotidianul La Vanguardia publică un articol care face legătura între spiritul pierdut de cafenea şi criza identităţii europene.

O ceaşcă de cafea reprezintă mai mult decât o pauză sau un stimulent. Culoarea sa neagră

conţine o senzaţie de refacere, un tempo care simbolizează începutul zilei, desăvârşirea dejunului, sau o evadare în timpul mort. Ea reprezintă iluzia de a-şi deschide spiritul spre noi percepţii, de a clarifica confuziile, de dezamorsare a stările de discomfort. "Ne vedem la o cafea !" rămâne o excelentă formulă pentru a exprima dorinţa de a avea o întâlnire ce implică confidenţe, proximitate, sociabilitate, în cele din urmă. "O mică cafea" se pronunţă cu tandreţe. Important este să pronunţăm acest cuvânt magic care provoacă întâlniri şi favorizează cultura conversaţiei.

Într-o conferinţă pronunţată la Amsterdam acum cinci ani, intitulată "O viziune asupra Europei", Georges Steiner lansa o afirmaţie aparent frivolă: "atâta timp cât vor exista cafenele, ideea de Europa va rezista ". În faţa absenteismului masiv şi a autismului electoral de la ultimul scrutin – 59,6% de absenţi, nivel ce a depăşit minimul istoric din 2004 - mă întreb ce s-a intâmplat cu marea cafenea europeană.

Între cafeaua cu aromă de alune de la Deux Magots, cafeaua maquillato de la Pedrocchi (cafenea situată în Padova), cafeaua vieneză însoţită de buchteln de Hawelka (gogoşi fierte în aburi, cafenea din Viena), cafeaua era centrul gândirii şi a vieţii mondene a Vechiului Continent.

Istoria Europei s-a ţesut în cafenelele moderne ale secolului al optsprezecelea, loc de întâlnire al avangardiştilor: cafeneaua Florian în Veneţia, unde Giacomo Casanova îşi seducea amantele şi unde Proust obisnuia să îşi tragă sufletul; masa de La Flore, unde Sartre îşi scria eseurile asupra existenţialismului, sau Antico Greco Caffe din Roma, considerată buricul pământului şi care cu ale sale gustări l-a încântat pe Lordul Byron, pe Schopenhauer, Wagner, Henry James, Leopardi, sau pe spaniolii Fortuny şi Rosales.

Astăzi însă nu mai găsim acea stare de spirit iar ospătarele nu mai poartă şorţ legat într-o fundă în formă de fluture. Ele nu fac decât să ne strige pe nume, într-o manieră deranjantă, la Starbucks. Legăm mai multe relaţii în sălile de sport, avioane sau saloane de coafură decât în cafenele. Europa, care se iubeşte în fiecare zi din ce în ce mai puţin, este plină de spaţii antisociale, răscolite de curente pragmatice.

Socializarea se face pe Internet, prin intermediul solitudinii igienice a ecranului. Nu perdele de fum, nici poeme scrise pe şerveţele. În celebrele cafeterii îngropate, ca Canaletes sau Zurich, Europa sezoanelor de discounturi, a comerţului stradal cu CD-uri piratate şi a cybercafenelelor alege securitatea în detrimentul experienţei.

În mijlocul acestei Europe dezumanizate se ridică în prezent Verzii Vechiului Continent. Iar din cenuşa lui mai 1968, Danny cel Roşu - singurul, potrivit lui Liberation, care a vorbit Europei şi nu a a încercat să acopere doar probleme locale – face să renască vechea utopie a decafeinizării.

(Joana Bonet, La Vanguardia, 10.06.2009)

Read more...